SCRIERI: “Aici e cerul, aici e lumina lunii” (1997); “Sufla-n trompeta, Scorpion!” (2001); “Dictionarul de antene” (2006). A primit de doua ori Premiul ‘Zilele Poeziei’ (1998, 2006) si Premiul Anual pentru Literatura (2001).
In 2010 a beneficiat de o bursa HALMA care a inclus o rezidenta de lucru la Port Cultural Cetate, la invitatia Fundatiei pentru Poezie ‘Mircea Dinescu’, membra HALMA.
‘Cei ce nu aparţin’, traducere din limba engleza (‘Those Who Don’t Belong’, trad. Ieva Lešinska) de Sergiu Vasilov.
Link articol: O lectura vie a 'Dictionarului de Antene'
6.
Farewell, homo mediocris! We dream and sleep in roe pale red.
So slow their movement, so sticky. As if any moment now someone will come and glue together our translucent flesh. We can do it on our own! But the water,
forever wakeful, does not let us.
My memory is bad, yet sometimes it occurs to me that we did meet in a
large city,
the locals would casually snack on royal shrimp there and in its sultry streets the noble sons of Earth would rattle many drums
of shiny polished steel.
The air was full of sweat, the blue sky salt arrived by mail in envelopes
without address. We opened them, we licked the salt, and waiters kept on
stacking letters on our table. You asked if I recognized
the sender. I said yes.
The humming birds were nesting in my hair, but as we touched each
other,
our hands were lead. Caught in time/space, we simply
shook our heads and the feathers sprouting from our grey matter
adorned us like antennas.
You said: transmitters on. Molluscs and flames, people
and inaudible songs -- can we tell clouds about all of that?
But the rattle of the drums was way too loud. Canon fodder all around us
was rotting.
I could not hear you.
We continued to quietly shake our heads. All centuries had soon turned
black.
My memory’s still bad, yet it seems a strange person just
flew by. His head was larger than the globe. Twelve knots of echoes
were between his teeth.
*homo mediocris – the ordinary man
6.
Rǎmas bun, homo mediocris! Dormim şi visǎm în rozaliu de icrǎ de somon.
Atît de-nceatǎ mişcarea lor, de cleioasǎ. Ca şi cum în orice clipǎ ar putea veni vreounul sǎ ne lipeascǎ laolaltǎ carnea noastrǎ strǎvezie. Asta putem s-o facem singuri! Însǎ apa,
care vegheazǎ-ntr-una, nu ne lasǎ.
Memoria mea e proastǎ, însǎ uneori îmi pare cǎ da, ne-am întîlnit odatǎ într-un oraş mare,
unde localnicii gustau cu aer degajat creveţi împǎrǎteşti şi unde pe strǎzi încinse de caniculǎ fii nobili ai Pamîntului bǎteau în multe tobe
de tablǎ lustruitǎ de oţel.
Aerul era plin de transpiraţie, iar sarea cerului albastru venea cu poşta în plicuri
fǎrǎ destinatar. Le deschideam, lingeam sarea, şi chelnerii tot aduceau scrisori pe masǎ. M-ai întrebat dacǎ recunosc
expeditorul. Am spus da.
Pǎsǎri colibri se cuibǎreau în pǎrul meu, dar cînd ne-am atins, mîinile fiecǎruia erau plumb. Prins în spaţiu-timp, doar
am scuturat din cap şi penele rǎsǎrite din materia noastrǎ cenuşie
ne-au împodobit ca nişte antene.
Tu spuneai: porniţi transmiţǎtoarele! Moluşte şi flame, oameni
şi cîntece imperceptibile—avem voie oare sǎ povestim norilor toate astea?
Însǎ tobele bǎteau mult prea tare. Carne de tun putrezea în jur.
N-aveam cum sǎ te aud.
Am continuat sǎ scuturǎm mut din cap. Timpul s-a înnegrit apoi de tot, veac dupǎ veac.
Memoria mea e în continuare proastǎ dar mi se pare cǎ un personaj ciudat tocmai
a trecut prin faţa noastrǎ. Avea un cap mai mare decît globul. Douǎşpe noduri de ecouri
ţinea-n dinţi.
*homo mediocris – omul obişnuit
