Proiect: Festivalul Degustatorilor de Film si Arta Culinara

Redescoperirea României

Pentru că prea adesea mireasma Balcanilor s-a asociat cu mireasma prafului de puşcă, ne-am gîndit că oarece poduri culturale arcuite peste Dunăre ar mai îmblînzi memoria noastră rănită de imaginea podurilor de piatră şi oţel bombardate la început de secol XXI.

Şi fiindcă tot se spune că în Portul Cetate cocoşii cîntă în trei limbi – româneşte, bulgăreşte şi sîrbeşte – ne-am contaminat şi noi de multiculturalitatea galinaceelor şi am purces la punerea pietrei de temelie a “Festivalului degustătorilor de Film, Vin şi Artă culinară”, sub însemnul Balcanilor.

Poate că nu întîmplător, primul film românesc de succes, regizat de Liviu Ciulei secondat de Lucian Pintilie, s-a numit “Valurile Dunării”. Noul val al regizorilor români, transformat într-un fericit tsunami, ne obligă să privim cu interes şi în curţile vecine, cu atît mai mult cu cît, obsedaţi să ne agăţăm pe tampoanele ultimului vagon european am ajuns să ne ignorăm reciproc.

Deşi românii au cea mai mare halcă de Dunăre din Europa, noi abia buchisim pe manualul de folosinţă al acestui fluviu, aşa că, prin inaugurarea “Festivalului degustătorilor de Film, Vin şi Artă culinară”, încercăm să-i aducem un omagiu tardiv pentru răbdarea pe care a avut-o cu noi, îngăduindu-ne pe malurile sale.

Dacă privim de jur împrejur şi adunăm Cazanele de pe Dunăre, mînăstirile olteneşti, Coloana fără sfîrşit şi Poarta sărutului brîncuşian şi neasemuitul Herculane cu izvoarele sale fierbinţi şi cada de piatră în care s-au îmbăiat nu doar Împăratul Traian ci şi Împărăteasa Sisi, putem spune fără doar şi poate că avem o ţară dar nu ştim ce să facem cu ea.

Redescoperirea Balcanilor prin film, prin vin şi prin mireasma bucatelor tradiţionale ne va ajuta să ne redescoperim pe noi înşine.

Mircea Dinescu
16 martie 2010, Portul Cultural Cetate

about 'inger parc'

The surroundings of the port became the setting for the Angel Park project, initiated in the summer of 2002 by Mircea Dinescu and a group of friends, sculptors and ceramic artists, soon after the old administrative house of the port was fully rebuilt.

The idea was a reaction to the nation-wide hysteria surrounding the controversial Dracula Parc project, which was being secretly negotiated and hotly debated in public at the time. the project was abandoned soon after and Dracula remained shrine-less. But the angels stayed.

‘We made the park to counter polemically with the Dracula Park project. This country was never in the full monopoly of the devil, at least at its peripheries, on the bank of the Danube, there may still be some angels left. Besides, it seems to me that building your 'national brand’ with angels could be a much better idea.

‘… it was dusk already when I saw seven horses – who still run around freely around here – stop in front of the house. For a while it appeared to me that they were looking at the sculptures of angels we put there, right by the water . I thought, you don’t see many people stop to look at angels anymore, but horses still do. And I said to myself, this is what I want to do here. Convince people to start looking a bit more at the angels”
Mircea Dinescu

After a sanctuary for angels, another was made for humans. Between two hills at the western edge of the village, in a spot with several ponds and natural springs called Ulmi (The Elms), where the oldest human settlement in the area was located several thousands of years ago, professor Ernest Budes and his friends (sculptors, painters, ceramic artists) built a small Neolithic village, with 6 types of huts made from earth and reed, painted with bright colours and prehistoric motifs, and endowed with all the clay pottery of the day.

And to finish the job, the two surrounding hills, facing south toward the summer sun and the Danube breeze, were planted with vinyards in 2006. The vinyard will reach maturity in the autumn of 2010 but the first Neolithic village of the 21st century didn’t flourish in the housing bubble that followed. Its time is yet to come.

despre fundatie

Povestea Fundatiei pentru Poezie incepe in toamna anului 1996, cand Mircea Dinescu, ajuns intr-o seara pe malul Dunarii la Maglavit, (in locurile de unde Petrache Lupu s-a intors cu portretul robot al lui Dumnezeu in sin) a descoperit in zare ruina cladirii vechi de mai bine de 100 de ani a demult apusului port cerealier de la Cetate. Viziunea unui port inviat la malul Dunarii a stirnit imaginatia poetului care avusese deja o premonitie ca-i era scris sa imbatranineasca fericit 'intr-o casuta pe malul unei ape'.

De aici pana la lansarea fundatiei pentru poezie si a planului de a transforma fostul port agricol intr-unul cultural nu a fost decat o licitatie, castigata cu emotii mari si contra-oferte mici. Era deja a treia licitatie, cladirea urma sa fie demolata si caramizile recuperate insa operatiunea a esuat repetat, ca intr-o contra-legenda a mesterului Manole, din cauza zidariei prea trainice pentru bietii nostri ani 90.

Activitatea fundatiei a inceput sa prinda contur prin 2001, dupa refacerea casei. Din diverse discutii intre Mircea Dinescu, poetul Dinu Adam, sculptorul Mihai Buculei, profesorul Ernest Budes si altii, exista deja ideea transformarii intregului spatiu din jurul portului intr-o galerie de arta, deschisa Dunarii si hranita cu oxigen proaspat de padurile de plopi din jur, prin care sa poata trece in voie oricand artistii si anotimpurile.

Ernest Budes si Dinu Adam / sculptorul Mihai Buculei

Fundatia pentru Poezie incurajeaza poezia tuturor artelor: de la muzica de camera a lui Brahms, la corul apocaliptic (insa paradoxal, linistitor) al broastelor din iazurile dimprejur; de la sculptura in lemn, la aruncarea cu piatra filozofala pe luciul apei doar pentru a admira cercurile care se tot formeaza; si in fine, de la poezia coborita din inaltimile luminoase si limpezi ale inspiratiei, la pescuitul in adincimile tulburi ale Dunarii, cu rime prozaice din adancurile negre ale pamintului.

Povestea e asadar in plina derulare. Intr-un fel ea vine de demult, altfel e inca la inceput.

despre portul cetate

Portul Cultural Cetate s-a născut pe ruina fostului port agricol, apărut pe la 1880, pe vremea cînd grîul nu putea creşte, ca astăzi, pe asfalt şi cînd croissantul vienez se făcea chiar cu făina adusă cu vapoarele cu zbaturi din Cetate.

În 1945, portul a fost închis şi transformat în pichet de grăniceri. După revoluţia din ’89, clădirea comandamentului portului, construită de meşteri italieni, a fost devalizată de localnici şi adusă la stadiul de adăpost pentru doisprezece purcei şi două vaci.

Aşa am descoperit-o eu, fără uşi, fără ferestre şi fără acoperiş, cu aerul părăginit de boieroaică de viţă veche strigînd parcă, aidoma unei soţii de domnitor român violată de başibuzucii lui Sinan Paşa, „Ruşinatu-m-au păgînii!”.

În 1997 am reuşit să cumpăr şi să transform ruina într-o casă de creaţie. În loc de grîu am încercat să umplem hambarele cu sculptori, scriitori, pictori şi muzicieni, iar pentru că guvernul României lansase pe piaţă brandul Dracula Parc, de dragul polemicii am iniţiat şi noi, pe malul Dunării, un Înger Parc, pornind de la premiza că România n-a fost doar sediul dracului, ci o fi fost bîntuită şi de îngeri, măcar pe la margini.

Cuptoarele pentru ars ceramica sînt concurate de cuptoarele în care se frig berbecii de la ferma poetului căzut în doaga agriculturii, iar tiradele aprinse ale autorilor străini invitaţi la colocvii sînt stinse cu vinuri nobile din producţia proprie.

Vă asigur că la toate evenimentele şi întîmplările artistice de la Cetate vor participa, cum au participat şi pînă acum, pădurile din jur, Dunărea, vrăbiile şi ciorile – mari amatoare de cultură.

Mircea Dinescu

about cetate port

The Culture Port Cetate rose from the ashes of the former port of grains which had come into existence around 1880, back in the days when wheat couldn’t sprout out of asphalt the way it does today, and the Viennese croissant was baked with the very flour coming by paddle-steamer all the way from Cetate.

In 1945 the port was closed down and its offices converted into barracks for the border patrol, while the wheat grain unexpectedly changed its adventurous course Moscow-wards. The grain merchants registered with the port, about one thousand of them, including large numbers of Greeks and Jews, took their cue to emigrate or alternately languished away in communist prisons.

After the revolution of December 1989, the main office building of the port, designed by Italian architects, was vandalised by the locals and demoted to a shed accommodating twelve porkers and two cows.
That’s what it looked like when I happened to stumble across it—sans doors, sans glass, sans roof, sans everything, with the forlorn looks of a dame of noble birth gone to seed and uttering a mute protest bringing to mind the lament of a Romanian princess ravished by Sinan Pasha’s bashi-basouks: "Alas, alack, the heathens have disgraced me!"

With the money I made by selling the shares I owned in a political satire magazine going by the name of "Academia Caţavencu", where I used to contribute a weekly editorial for eight years running, I was able, in 1997, to purchase the ruin and have it transformed into a haven for the arts. In the absence of grain, we’ve been trying to fill our barns with sculptors, writers, painters and musicians, and as in the year 2000 the Romanian government was all set to market the idea of a theme park in Transylvania—Dracula Park—we retaliated polemically, for the sake of argument, by starting an Angel Park on the banks of the Danube, an area strewn with statues of angels, assuming that Romania was not the exclusive seat of the devil—angels, too, must have haunted it, at least marginally.

The people of Cetate, located just across the river from Bulgaria and only a few kilometres’ distance from Serbia, claim that local cocks crow in three languages—Serbian, Bulgarian, and Romanian—which makes the idea of a multinational port of culture fit the location like a glove.

Our pottery kilns are competing with ovens where rams are roasted, courtesy of the farm run by a poet who’s lost his wits to husbandry, while the heated tirades of foreign authors invited to participate in the debates are quenched with the wine coming straight from Dinescu’s vineyards. All things considered, next to Rimbaud the slave merchant, Dinescu the wine merchant is but a babe in arms. So have no qualms about gracing his humble abode with your presence.

Beside what I’ve already told you, I do assure you that all artistic events taking place in Cetate will be faithfully attended, as customary, by the neighbouring woods, the river Danube, the sparrows and the crows—whose propensity for culture is already proverbial.

Mircea Dinescu

Ei?!

”Daţi-mi mie pe mînă un ziar de provincie
şi-o baracă de scînduri cu o firmă soioasă
şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie
şi a porturi deschise”

“Let me just have the run of some small-town gazette

in a run-down wooden shed with a dingy old sign

and within three days these here towns are going to reek of vanilla

and of wide-open harbours” (transl. Florin Bican)

           
        Mircea Dinescu, ‘Ei?!’ (Exil pe-o boaba de piper/ Exile on a Peppercorn, 1983)

la inceput a fost o 'baraca de scanduri':
Casa capitaniei portului (vechea vama), redescoperita de Mircea Dinescu in toamna lui '96/

in the beginning there was only 'a rundown wooden shed':

The old customs house of Cetate Port, rediscovered by Mircea Dinescu in the autumn of 1996